Loading...
Rimetea 2018-05-26T18:25:03+00:00

Project Description

Corina Fătu   •   12 Septembrie, 2017

Într-o vară, cu cinci ani în urmă, m-am îndrăgostit fulgerător, iremediabil, așa cum te îndrăgostești o singură dată-n viață. Drumul m-a condus către el și n-am putut să fac altceva decât să mă abandonez destinului. Rimetea, satul cu case albe aflat la poalele munților, a fost acea dragoste la prima vedere la care am căutat mereu să mă întorc.

Despre

Satul Rimetea are o poveste aparte. Situat în județul Alba, la poalele munților Trascău, Rimetea (Torockó) este singurul sat din România distins cu premiul Europa Nostra al Comisiei Europene pentru conservarea patrimoniului cultural material (Both, 2017). Primele informații documentare despre Rimetea datează din 1257-1272 și vorbesc despre o comunitate care avea ca principală ocupație mineritul și prelucrarea fierului. Odinioară, această comunitate era unul dintre cele mai prospere orașe din fostul Scaun Secuiesc Arieș. Negustorii de fier și forjeriile care prelucrau obiectele de metal și care apoi erau vândute în toate orașele importante ale Europei Centrale au transformat localitatea într-o comunitate înfloritoare și mândră (Pădurean, 2014). În centrul satului se află un muzeu etnografic ale cărui exponate reflectă vechile ocupaţii ale locuitorilor din această localitate, precum şi portul tradiţional, și care oferă o perspectivă asupra istoriei locului.

Localitatea însă este mult mai bătrână decât atât. Se pare că zona a fost populată încă din timpul romanilor (106-274), iar dovadă stau monezile romane din timpul împăraţilor Antoninus Pius şi Maximinus Thrax, pe vremea cărora s-au deschis primele exploatări miniere. Mai mult decât atât, după unele surse, se spune că atât numele Muntelui Trascău, cât și denumirea localității, provin de la împăratul Maximinus Thrax (Lazăr și Cireș, 2007).

Rimetea, satul ca un muzeu

E dificil să spui ce este mai frumos la Rimetea. Să fie istoria fascinantă, să fie casele cu flori colorate la geam, să fie muntele ce veghează satul de-o parte și de alta, să fie mâncarea bună sau oamenii zâmbitori și calzi, e greu să alegi un singur lucru. Fără îndoială, farmecul satului este dat de casele albe cu ferestre verzi care datează din sec. XVIII-XIX și ale căror fațadele au un decor neoclasic, cu motive realizate din tencuială, ilustrând ghirlande și panglici. Amplasarea satului în depresiunea bucolică a Trascăului, dominată de un masiv abrupt, Piatra Secuiului, este un alt atu important ce nu trece neobservat.

Vara asta am revenit la Rimetea și am găsit locul la fel de frumos cum l-am lăsat. Între timp lucrurile s-au mai schimbat: au mai apărut câteva magazine de suveniruri, un „wine bar“ autohton cu vinuri din zonă și câteva pensiuni de care nu știam. Dar farmecul și l-a păstrat intact. Acesta este satul unde desertul locului este cozonacul cu scorțișoară, unde poți începe ziua cu o drumeție pe munte și o alergare prin pădure, unde bei un vin din zonă la crama din centru, unde iei masa la o terasă în fața casei în timp ce un domn pictează chiar lângă tine, unde e bine și pace, unde …

… soarele răsare de două ori

Se spune că la Rimetea soarele răsare de două ori. Piatra Secuiului, care stă ca un zid de apărare în partea estică a satului, este atât de înaltă și de impunătoare încât soarele are nevoie de câteva ore să se ridice sus pe cer și să se facă văzut. Se prea poate să fie de la aerul bun și liniștea de la țară sau poate chiar de la păhărelul de țuică băut la cină, de mă trezesc la al doilea răsărit de soare. Fereastra din camera simplă aduce în încăpere o lumină pură, intensă. Mă trezesc cu entuziasmul copilului în dimineața de Crăciun. Am o curiozitate. Să văd ce este dincolo de zid. Să urc Piatra Secuiului. Coborâm la micul dejun unde ne așteaptă masa plină de bunătăți. „Noi pregătim mâncare pentru oameni care urcă pe munte“, ne asigură gazda parcă ghicindu-ne intențiile. Sunt destule trasee din care putem alege, așa că îi cerem câteva informații despre ce drumeții putem face. După ce ne sfătuim, alegem unul dintre traseele de o jumătate de zi: Circuitul Piatra Secuiului – Colții Trascăului, care teoretic ar trebui să ne ia maxim 3 ore. Deși priveliștea de pe terasă ne ispitește să mai zăbovim puțin, ne luăm câteva merinde la noi și o tulim pe poartă.

Pe ulițele din Rimetea viața la țară nu așteaptă al doilea răsărit ca să înceapă. Pornim în direcția muntelui, printre casele albe cu flori care în lumina zilei par desprinse dintr-o poveste. Mă simt de parcă am pășit în alt univers, o lume unde viața se scurge lent și armonios. Fără îndoială Rimetea își merită titlul de „muzeu viu“. În piața centrală ajungem la impunătoarea biserică unitariană fortificată, construită în secolul al XVIII-lea în stil baroc târziu. De aici începe traseul nostru, marcat cu o cruce albastră.

Piatra Secuiului

Poteca este alunecoasă. Noaptea trecută a fost o furtună zdravănă, iar urmele ei au rămas. Înaintăm destul de greu, iar urcușul printre stâncile abrupte ne sleiește de puteri. Poteca ce șerpuiește pe munte pare interminabilă. Din când în când fac o pauză să-mi trag sufletul și să privesc înapoi către vale. Muntele este atât de abrupt încât mă ia amețeala în timp ce mă uit în direcția satului cu casele sale ce acum par niște jucării albe răspândite prin iarbă. Undeva în depărtare se deslușește conturul Cetății de la Colțești. Câțiva pași mai în față, dintr-un tufiș, se aude un foșnet de parcă cineva căută ceva prețios prin mormanul de vegetație. Își arată mai întâi timid boticul, apoi, cu curiozitate, iese din ascunzătoare. În această lume alcătuită din stânci și tăcere, întâlnirea cu micuța creatură a muntelui mă face să mă simt măruntă într-o lume mare. Însuflețită de această întâlnire, o iau după ea și îmi continui urcușul prin grohotiș. Despicătura muntelui arată ca o poartă care ne duce către cer. Urcăm o porțiune împreună, când eu i-o iau înainte, când ea mă lasă în urmă, o cursă om versus natură până micuța creatură se fac nevăzută. Până să mă dezmeticesc eu bine, am ajuns în vârf.

Piatra Secuiului, Rimetea

Mă simt de parcă stau pe marginea lumii și, privind către tot traseul parcurs, îmi răsună în cap vorbele lui Irving Stone: „Suntem niște călători, viața noastră e un drum lung de la pământ la cer.“ În timp ce-mi trag sufletul, un cățel se apropie și se așază lângă mine. Oare ce caută tocmai aici un animal domestic fără stăpân? mă întreb în timp ce respirăm și admirăm împreună peisajul. După ce ne odihnim, o pornim împreună pe drumul de întoarcere către sat, pe partea cealaltă a muntelui, pe traseul marcat cu un semn roșu. O porțiune drumul îmi pare floare la ureche. Alerg, sar peste pietre, cățelul continuă să mă urmeze ca un ghid devotat. Apoi intrăm în pădure și coborârea devine dificilă. Din pricina ploii din noaptea trecută, cărarea este plină de noroi. Peisajul este însă sublim încât ne face să mai uităm de chinul coborării. Sărind vioi peste stânci și crengi căzute, cățelul pare că se descurcă mai bine decât noi. La un moment dat, doi drumeți mai rapizi decât noi trec prin dreapta noastră, iar cățelul se ia după ei. Rămânem noi doi și liniștea pădurii, tulburată din când în când de un tunet stins. Grăbim pasul, nu am vrea să ne prindă vreo furtună. Tocmai când am impresia că drumul ăsta nu se mai termină, dăm de luminiș.

Răsplată

Sărim un gard, trecem printr-o curte, apoi dăm din nou de șosea. Am revenit de unde am plecat. Norii se adună pe cer, așa că ne grăbim spre piața centrală a satului unde ne făcuse cu ochii mai devreme un restaurant. Mult zis restaurant. Terasa de lemn improvizată deasupra unui curți are doar câteva mese. Avem noroc și găsim o masă cu vedere către piață. Comandăm un cașcaval pane cu cartofi, o porție de sarmale și două beri reci. În așteptarea mâncării, ne delectăm cu priveliștea ce ni se desfășoară în fața ochilor: casele albe cu obloane verzi, muntele impunător ce veghează satul precum un uriaș, râsetele copiilor ce răsună în întreaga piață. Nici nu ai zice că în urmă cu aproape 150 de ani, din pricina unui incendiu puternic, Rimetea a fost în pericol să dispară. După ce terminăm de mâncat, o luăm înapoi către pensiune. Trecem pe lângă un domn care pictează lângă câțiva tineri care savurează un pahar de vin și ne oprim în fața magazinului general de unde cumpărăm o sticlă de sirop de brad.

La Pensiunea Kiraly e liniște. Oaspeții sunt fie plecați, fie își fac siesta. Gazdele deretică prin casă discret, ca nu cumva să tulbure acest univers calm. Îmi iau o pătură și mă așez la umbră în livadă în așteptarea asfințitului. În depărtare, pe pajiștea de la baza muntelui, o turmă de oi completează tabloul desăvârșit din acest muzeul viu ce este satul Rimetea.

Bine de știut

Bibliografie

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This site is protected by wp-copyrightpro.com