Loading...
Drumeție prin Bucegi 2018-05-26T13:08:18+00:00

Project Description

Corina Fătu   •   09 August, 2017

Când eram copil îmi imaginam muntele așa cum îl desenam: o piramidă cu vârf ascuțit. Mă gândeam că dacă o să ajung vreodată în vârful ăla de piramidă, o să văd de sus întreaga lume. Aveam câțiva anișori și o pereche de sandale când tata, un munțoman în tinerețe, m-a dus prima dată pe munte. Am urcat pe Jepi mai mult cărată de el și mare mi-a fost dezamăgirea că nu am ajuns în vârful piramidei. Sfârșitul ăsta de săptămână am fost într-o drumeție prin Munții Bucegi și abia acum am înțeles ce înseamnă să ajungi într-o lume deasupra lumii.

Ne începem drumul de la Piatra Arsă, unde ne lăsăm mașinile cu care venim din București. Mă alătur grupului, oameni diferiți pe care îi văd prima oară în viață, dar cu care astăzi împărtășesc același scop: să cucerim muntele. Unul dintre băieții din grup, care după dimensiunea rucsacului pare cel mai pregătit dintre toți, scoate o hartă și repetă traseul: „Urcăm la Babele, trecem pe lângă Sfinx, continuăm spre Omu unde bem un ceai și facem un popas să mâncăm un sandviș, apoi coborâm spre Peștera. O luăm înapoi la Babele și la final ne întoarcem la Piatra Arsă.“ Floare la ureche, mă gândesc când mă uit pe hartă. O să fie un antrenament numai bun pentru semi-maratonul ăla montan pe care mi l-am propus.

Ne echipăm și pornim cu entuziasm. Drumul spre Babele este atât de aglomerat încât am impresia că sunt pe Magheru. Este un traseu relativ ușor, pentru începători, de aceea întâlnesc în cale oameni diferiți, unii dintre ei nu atât de bine echipați pentru o drumeție. În Bucegi se află două dintre cele mai importante simboluri naturale ale României, Sfinxul și Babele, de aceea probabil este un traseu destul de turistic. Cea mai mare parte a drumului o parcurgem pe platou. Este o zi perfectă pentru drumeție: cerul este oglindă, iar un vânticel adie suficient de ușor încât să ne facă să uităm de canicula din București. Intru în vorbă cu una dintre fetele din grupul nostru, Iris, și o luăm în fruntea tuturor. La un moment dat îl aud pe unul dintre băieți: „Iar ne conduc fetele!“

Sfinxul în Bucegi

În mai puțin de o oră ajungem la Babele. Facem un popas rapid de hidratare și de ronțăit ceva pentru energie. Văd în trecere undeva scris: Zamolxis te iubește. Mă gândesc dacă e singurul care mă iubește, apoi îmi alung rapid gândul ăsta. Trecem pe lângă Babele și Sfinx ca să facem câteva poze. E puhoi de lume, ca la mall. E de înțeles când te gândești la importanța acestor monumente ale naturii. Sfinxul şi Babele din munţii Bucegi sunt formaţiuni stâncoase create într-un timp îndelungat în care factorul geologic răspunzător este eroziunea eoliană. Situat la 2.216 m, Sfinxul uimește prin forma sa sculptată de-a lungul timpului de către natură, formă ce este asemuită cu Sfinxul din Egipt sau capul unui dac. În jurul Sfinxului și al Babelor s-au născut o mulțime de legende și teorii conspiraționale. Unii afirmă că n-ar fi naturale, ci modelate de mâna omului, pe când alţii spun că emană energii pozitive sau că sunt urme ale unei civilizaţii extraterestre. Ne continuăm traseul pe poteca ce duce spre Vârful Omu, iar de aici mulțimea începe să se rărească.

Muntele este ca un magician, deși punctul final pare atât de aproape, mai ai de urcat kilometri întregi.

Mergem sprinten pe poteca ce trece pe deasupra obârșiei Văii Jepilor, lăsând în urmă Refugiul Salvamont de la poalele Babei Mari, iar după câteva minute ajungem la Curmătura Șugărilor. De aici mai mergem încă 20 de minute până ajungem la Curmătura Văii Cerbului, unde facem un mic popas pentru a admira munții. În acest punct, unde drumul de vară se întâlnește cu drumul de iarnă, peisajul este de vis. Ne despărțim cu greu de o asemenea priveliște și continuăm urcușul spre Vârful Omu.

„Muntele este ca un magician, deși punctul final pare atât de aproape, mai ai de urcat kilometri întregi“, mă încurajează un băiat din grup. Urcușul este anevoios, iar cabana din vârf îmi apare ca un miraj. După un efort considerabil, ajungem în sfârșit la cabană. Cocoţată pe cel mai înalt vârf al munţilor Bucegi, cabana Omu este un refugiu și o recompensă celui care s-a aventurat să ajungă la ea. Când ajung în vârf, mă cuprinde o fericire fără margini. Deci așa arată lumea deasupra lumii. Fac o poză în fața cabanei cu semnul „Omu Alt. 2507 de metri“ și i-o trimit lui tata pe Whatsapp. Apoi îmi las rucsacul, mă așez pe o stâncă și privesc peste tot în jur fără să mă gândesc la nimic, ci doar să mă bucur cât mai mult de momentul ăsta de fericire. Vântul bate puternic și am impresia că natura duce o luptă tăcută și subtilă cu drumețul ca nu cumva să se creadă stăpânul lumii. Îmi scot din rucsac un sandviș făcut de acasă și un baton de mere cu scorțișoară. Nicicând miezul moale de pâine n-a avut un gust mai delicios ca în momentul acesta. Peste tot oamenii răvășiți pe iarbă stau în tăcere admirând peisajul și odihnindu-se. Stăm cu toții sub același cer, pe acoperișul lumii.

Curmătura Văii Cerbului

După ce terminăm de mâncat, Tibi, liderul grupului, ne spune că trebuie să o luăm din loc.  Se adună nori negri, iar undeva în depărtare se aud tunete asemenea unei portavoce amenințătoare a muntelui. Natura ne zorește, așa că ne strângem rapid catrafusele și o luăm pe drumul pe care am urcat spre Omu. Mă simt în formă, chiar dacă nu am ajuns nici măcar la jumătatea traseului de astăzi.

La o răscruce o luăm spre Peștera, pe drumul cu marcajul cu bandă albastră, prin Valea Obârşiei, o vale de origine glaciară. Traseul este deosebit de pitoresc, de parcă natura și-a testat talentul prin zonele astea. Trecem pe lângă un bloc imens de calcare care poartă denumirea de Mecetul Turcesc și care mă duce cu gândul la serialul Games of Thrones. Tocmai când mă gândesc că drumul ăsta o să fie partea ușoară și pitorească a traseului de astăzi, poteca șerpuită începe să coboare abrupt printre blocuri de stânci și bolovani risipiți sporadic.

Drumeție Bucegi și Valea Obârșiei

Fiecare pas este o victorie și un chin totodată. Simt căldura tot mai copleșitoare, iar transpirația mi se prelinge pe față. Picioarele îmi tremură din cauza mușchilor încordați, mersul devine din ce în ce mai greu. La un moment dat zărim o cascadă și iuțim pasul către ea. După mai multă vreme decât am estimat, ajungem la apă. Îmi las rucsacul în iarbă și îmi cufund palmele în apă. Este rece sloi. Fac palmele căuș și primesc apa ca pe o binecuvântare. Simt cum îmi revin puterile instant.

O luăm din loc pe drumul care pare că nu se mai termină. Trecem pe lângă niște cai care pasc liniștiți și indiferenți la strădania noastră. „Se aud manele! E un semn bun!“, exclam eu. Văzând privirile derutate ale tovarășilor mei de drum, adaug: „Unde sunt manele, este și civilizație. Ne apropiem.“ Apropierea asta mai durează cam o oră și ceva până ajungem pe platou. Astfel, după mai mult de trei ore de când am plecat de la Cabana Omu, ajungem în sfârșit la Peștera. Se face târziu, așa că ne decidem să luăm telecabina înapoi spre Babele. Însă, de unde ne lasă telecabina, mai avem de coborât până la Piatra Arsă unde sunt mașinile. Drumul de întoarcere ne conduce spre sfârșitul unei zile pline în Bucegi, o zi cu amintiri frumoase în care ne vom refugia multă vreme.

La mașină ne luăm rămas bun și ne spunem că trebuie să mai facem o drumeție până se termină vara. Sleită de puteri, arunc o ultimă privire nostalgică către munte. În final, vorba nu mai știu cui, nu tu cucerești muntele, ci muntele te cucerește pe tine.

Bine de știut

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This site is protected by wp-copyrightpro.com