Loading...
Criț & Viscri 2018-07-12T18:02:33+00:00

Project Description

Corina Fătu   •   12 Iulie, 2018

Coincidență sau nu, la fel ca noi, sașii din satul Criț au ajuns pe valea dintre Sighișoara și Brașov într-o toamnă, în urmă cu sute de ani. Ca să însemne locul au cioplit o cruce mare de lemn pe care au înfipt-o în vârful unei coline. De aici vine denumirea de Criț sau Kreuz, în limba de origine, care înseamnă „cruce“.

Criț

Se spune că odinioară satul era ca o casă mai încăpătoare. Pe ulița de intrare în sat exista o poartă care se închidea seara cu zăvorul. Locuitorii săi trăiau în armonie și bună orânduire datorită vecinătăților, o formă de organizare care cuprindea mai multe familii și care se baza pe sprijin reciproc. Se ajutau la nunți, botezuri, înmormântări, la munca din gospodărie sau de pe câmp; erau precum o familie mai mare. Pentru câteva zile poarta Crițului ni s-a deschis larg și am pătruns și noi în sânul acestei familii.

Stau pe vârfuri și privesc pe geamul din camera noastră ca prin rama unui tablou. Sub perdeaua de ceață care învăluie dealul din fața casei, câteva oi răzlețe pasc în tihnă, netulburate de răcoarea dimineții. Ceața se risipește ușor și razele de soare își fac apariția printre copacii îngălbeniți. Undeva pe drum trece domol o căruță trasă de cai. Un tractor se odihnește în fundul curții. Tabloul peisajul rural pare mereu același, neschimbat de secole, cu toate acestea mă fascinează de fiecare dată. Locul ăsta mi s-a strecurat în inimă și mă gândesc cum ar fi viața mea dacă m-aș trezi în fiecare dimineață undeva la țară. Cât de simplă și frumoasă ar fi o existență petrecută departe de oraș, departe de anxientăți, probleme și de competiția neîncetată cu noi înșine. 

Starea mea de visare nu durează mult. Gânduri și grijile de acasă încearcă să dea buzna, dar le alung odată cu mirosul liniștitor de mâncare ce se strecoară pe sub ușă. Cum cobor spre bucătărie, începe să miroasă tot mai mult a pâine caldă. La micul dejun avem lapte proaspăt de vacă (aproape că-i uitasem gustul), brânzeturi și afumături din turnul bisericii. În urmă cu mai bine de o sută de ani, când turnurile bisericilor fortificate aveau rol și de cameră frigorifică, sătenii își păstrau aici, la comun, proviziile de slănină și șuncă. Fiecare familia știa exact care sunt proviziile sale, iar de furt nici nu putea să fie vorba. Sofia Folberth, cea mai în vârstă săsoaică din zonă, spune că în o sută de ani a fost o dată o singură întâmplare, când o noră care nu mai știa exact locul unde socrii ei țineau bucatele, a tăiat din porția altcuiva. Ajungând acasă, mama-soacră a observat că nu este bucata lor și au dat-o înapoi de îndată. (Hurezean, 2017)

criț

Casa noastră de oaspeți este poartă-n poartă cu biserica fortificată. După micul dejun, înainte de a porni cu bicicleta spre Viscri, dăm o raită prin curtea bisericii. Pe unul dintre turnurile sale și-au făcut cuib niște berze. Acum este gol, la fel cum este întreaga curtea a bisericii. Domnește o liniște caldă care mă trimite cu gândul la vremuri de demult, atunci când clopotele dădeau ora exactă și stabileau programului de zi cu zi. Din cartea Ruxandrei Hurezean despre Criț aflu că vechea biserică fortificată a fost construită în preajma anului 1500, având formă ovală și cinci turnuri. Vremurile zbuciumate au pus la încercare lăcașul, iar în timp o parte din construcțiile fortificației au fost distruse, așa că între 1810 și 1813 se ridică noua biserică care dăinuie și astăzi. Fiecare locuitor a contribuit la înălțarea bisericii prin muncă voluntară. Mai mult decât atât, atunci când a venit vremea să se plătească ultima rată la banca care împrumutase Crițul pentru construcția bisericii, sătenii s-au mobilizat și au vândut vinul „ăl mai vechi“ adus de fiecare. Au reușit astfel nu doar să achite datoria la bancă, dar au mai rămas și bani în visterie. Nu degeaba stă scris pe clopotul  de seară: „Dragostea nu va pieri niciodată“.

Mai zăbovesc prin curtea bisericii. În fața turnului din sud dau peste o fântână de piatră cu acoperiș în formă de piramidă. Imediat lângă fântână, se află un șopron unde sunt depozitate ca la muzeu vechi obiecte ce au aparținut sătenilor. După ce înconjurăm biserica, revenim la casa Kraus de unde ne luăm bicicletele și pornim prin sat, spre Viscri. Ieșim pe poartă, coborâm dealul și trecem pe lângă vechea școală, acum o ruină, însă în 1870 când a fost ridicată, era prima școală cu etaj în mediul rural din Transilvania. De-a lungul uliței largi pietruite stau înșirate casele frumos ornamentate, pe fațada cărora este scris numele familiei și anul construcției. Pe măsură ce lăsam satul în urmă și o cotim pe un drum de țară spre Bunești, natura devine mai pregnantă decât oamenii. Glasurile copiilor sunt tot mai stinse, în timp ce greierii și păsările ne acompaniază cu cât ne pierdem mai mult în natură. E o toamnă frumoasă, iar colinele Transilvaniei au îmbrăcat veșminte aurii de sărbătoare. Traseul, pe un drum forestier ce leagă Criț de Bunești, alternează zone mai abrupte cu porțiuni line.

La Bunești, ne oprim la un magazin general ca să ne luăm ceva de băut și de ronțăit. Este închis, sunăm la poartă, iar patronul vine somnoros din casă. Ne luăm două beri și câțiva biscuiți vărsați. Între timp mai apare un sătean care se întinde la vorbă cu patronul. Vorbesc de copii, de boli, de vremea asta schimbătoare, în timpul ăsta noi ne terminăm berea, le mulțumim și plecăm cu bicicletele mai departe spre Viscri. Lumea este un tablou în mișcare ce ne dezvăluie crâmpeie din viața la țară. Oameni care își petrec timpul în fața porții, femei care comunică strigând de pe un deal pe altul, copii care se joacă pe marginea șanțului cu bețe și jucării improvizate, muzică populară ce răsună de prin vreo curte, vaci care vin de la păscut, totul se derulează rapid în timp ce gonim spre Viscri.

Viscri

Viscri

Viscri a fost întotdeauna un sat liber, niciodată parte dintr-o proprietate nobiliară. Pe la anul 1500, în sat erau 51 de gospodării, 3 păstori, un dascăl și doi săraci. Astăzi, Viscri este încă un sat mic, cu o mână de locuitori, însă asta nu-l împiedică să fie probabil cel mai cunoscut dintre satele din Transilvania. Fără îndoială, un rol important l-a avut prințul Charles care, prin intermediul fundaţiei Mihai Eminescu Trust pe care o patronează, a renovat biserica şi alte câteva case din zonă. Însuși prințul deține o casă în sat, iar lumea de pretutindeni a devenit brusc curioasă să descopere Viscri. „Satul lui Charles“, unul dintre cele șapte sate cu biserici fortificate din România intrate în patrimoniul mondial UNESCO, este vizitat anual de peste 15.000 de turişti, cei mai mulți străini.

„Aceste sate transilvănene cu bisericile lor fortificate oferă o imagine vie a peisajului cultural din sudul Transilvaniei.“ (UNESCO)

Ajungem și noi la Viscri, călare pe-o bicicletă și nu un cal alb. Urcăm către biserica fortificată, principala atracție a satului, trecând pe lângă porți unde atârnă pulovere, căciuli, fulare, ciorapi colorați de lână și papuci de casă, salutând respectos localnicii ce ne ies în cale. Case turcoaz cu obloanele verzi și porți de lemn, ornamentate cu basoreliefuri cu motive florale, păsări care ciugulesc iarba pe marginea drumului, un câine ce se lungește leneș pe pietrele încâlzite, Viscri este raiul pe pământ. Deasupra satului se ridică impunător turnul Bisericii Fortificate, înconjurat de zidurile albe ale cetății. Istoria sa începe în secolul al XII-lea, atunci când s-a ridicat o primă biserică, din piatră de calcar care a dat numele locului, „Alba ecclesia“. 

Curtea bisericii respiră pace. Deși nu este atât de impunătoare ca dimensiuni pe cât pare din afară, biserica are un farmec aparte ce îți dă senzația că ai pășit în vremurile de altădată. Ne învârtim puțin prin jur și aruncăm o privire prin muzeu, unde se află câteva obiecte interesante precum lăzi ale vecinătăților, cutii ale breslelor și diverse unelte, piese de mobilier, cărți vechi, porturi tradiționale. Intrăm în biserică printre băncile ce au rămas goale. Pot doar să-mi imaginez cum ar fi arătat biserica în timpul slujbei: bătrânii şi copiii aşezaţi în faţă, pe partea stângă, femeile pe partea dreaptă, iar băieţii la etajul bisericii. De aici urcăm în turn pe proprie răspundere, pe niște scări înguste de lemn care scârție la fiecare pas. Curiozitatea ne poartă însă până în vârful turnului. De sus, priveliștea ne taie respirația. 

După atâta hoinăreală, ne răzbește foamea. Coborâm în sat și ne oprim la o casă săsească transformată într-un fel de „cafe-bar“, însă toate mesele din curte sunt ocupate. Gazda ne anunță că face niște plăcinte mai încolo, dacă vrem să revenim. „Data viitoare poate“, îi mulțumim și o luăm ușor spre casă. Peste sat, se lasă ușor lumina aurie a apusurilor de toamnă. La poarta unei case zugrăvită în albastru, scăldată într-o aură de culoarea mierii, stă pe bancă o bătrână care păzește gâștele. Pare netulburată de vizitatorii ce se vântură în sus și-n jos. Îmi amintește că, oricât de faimos este un loc, există întotdeauna cineva care pentru care gâștele sunt centrul pământului.

  ***

Citește și „Criț – Partea 1

Bine de știut

Bibliografie

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This site is protected by wp-copyrightpro.com