Loading...
București 2018-10-15T19:03:56+00:00

Project Description

Corina Fătu   •   15 Octombrie, 2018

Sfârșitul acesta de săptămână a avut loc Maratonul București, așa că am decis să fac public acest text scris în urmă cu doi ani, atunci când în 2016 am participat la primul meu semimaraton. Un articol nu doar despre cum poți vedea un oraș în alergare și despre ce a însemnat participarea la o competiție, ci și despre o experiență pe care nu o pot uita niciodată.

„Cum te simți?“, mă întreabă C. în timp ce-mi leagă chipul la piciorul drept.

„Ca la examen“, îi răspund eu ronțăind dintr-un baton proteic.

Ca la examen, doar că de data asta mă simt mai puțin pregătită și aș prefera examenul de statistică din facultate. Măcar acolo nu trebuia să alerg 21 de kilometri și să mă tem că mi-ar putea ceda picioarele. Îl privesc și încerc să-mi dau seama dacă are la fel de multe emoții. Primul meu semimaraton, primul lui maraton, și parcă ieri ne tremura mâna pe formularul de înscriere la Bucharest Marathon 2016. Au trecut atât de rapid lunile alea de antrenament de trei ori pe săptămână, de renunțat la sarmalele făcute de mama, de culcat devreme și dormit măcar șapte ore pe noapte. Și iată-ne aici, stând umăr în umăr și întrebându-ne cum ne simțim. Ca și cum am avea vreo idee ce ne așteaptă.

Metroul parcă merge mai rapid decât de obicei. Încă de la Aurel Vlaicu îmi recunosc colegii de examen. Poartă „ghiozdane“ galbene inscripționate cu Bucharest Marathon, Asics multicolori și echipament de alergare. Din când în când ne zâmbim complice sau ne salutăm. Se produce o înțelegere reciprocă, o conexiune instantanee unde cuvintele nu-și mai au sens. Astăzi e ziua în care devenim toți prieteni.

Numărul alergătorilor crește de la stație la stație, iar la Izvor coborâm într-o lume doar a noastră. Aerul se umple de muzică, de glasuri entuziaste, de râsete și voie bună. La încâlzire mă așteaptă bunii mei prieteni, Răzvan și Cristina. Răzvan va alerga astăzi cu mine, o să fie „iepurașul“ meu norocos, iar Cristina a venit să ne încurajeze.

Ne facem încălzirea temeinic, apoi mai aruncăm un ochi pe traseul semimaratonului. Îl cunosc destul de bine. Am încercat să-l reconstitui cu o săptămână în urmă împreună cu C., dar m-am oprit undeva la kilometru 15. Cu tot antrenamentul meu, nu am reușit să trec peste limita asta. Chiar și așa, de data asta este diferit față de orice antrenament și știu asta. Nu mai alerg doar pentru mine, alerg pentru cauza pentru care anul acesta mi-am donat ziua de naștere: Pădurea Copiilor. Așa că pornesc la drum de la bun început cu gândul că pentru mine înseamnă mai mult decât depășirea unor limite pe care nu m-am gândit vreodată că le pot atinge. Nu o fac doar să-mi dovedesc că pot, îmi place să cred că este mai degrabă o călătorie pe care o fac pentru viitorul copiilor mei. Că fiecare kilometru alergat înseamnă copaci plantați cu ajutorul donațiilor făcute de către familie, prieteni, cunoscuți sau mai puțin cunoscuți.

Ne îndreptăm cuminți către sectorul nostru. Stau într-o mulțime de oameni care își scutură picioarele, sar pe loc, își verifică ceasul, se încurajează și se îmbrățișează. Astăzi e ziua în care stăm sub același cer și cu toții așteptăm același semnal. Nu ne cunoaștem între noi, dar ne unește aceeași emoție. Astăzi e ziua în care suntem frați de alergare, de suferință, de bucurie, de ambiție, de emoție și de tot ce trăiește un alergător de-a lungul competiției. Mă trece un frison prin tot corpul, îl îmbrățișez pe C. și îi șoptesc la ureche: „Te aștept la finish cu medalia! Am încredere în tine, succes!“ 5, 4, 3, 2, 1, și acum scoateți o foaie de hârtie!

Răzvan mi se alătură pe traseu. „Hai, Corinozauru, hai să-i dăm bătaie! Stai dreaptă și zâmbește. Astăzi e cea mai frumoasă zi din viața ta.“ Îi zâmbesc cu mândrie și o luăm rapid pe Calea 13 septembrie, pe dealul Arsenalului, fredonând în capul meu „Ain’t no mountain high“… Poate, dar nici Casa Poporului nu se lasă cu una, cu două. Cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², Casa Poporului e destul de măricică, nu degeaba se înscrie în „Cartea Recordurilor“ la capitolul clădiri administrative pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului.

Cum intrăm pe Splai, după ce dăm o tură de Casa Poporului care pare să nu se mai termine, încolțește primul gând: „Ce-i în capul tău, abia ai făcut primii kilometri și deja respiri greu. Nu o să reușești.“ Nici nu termină bine vocea din capul meu, că aud în spatele meu o altă voce cunoscută: „Hai, Cori, rupe-le fâșul!“. E Vlad, prietenul meu și „capul răutăților.“ El m-a convins să încep să alerg, el m-a ambiționat să-mi depășesc limitele de fiecare dată. Și cum nimic nu-i întâmplător, chiar cu o seară înainte primesc pe e-mail următoarea povestire de la Vlad: „Acel lucru interesant pe care l-am descoperit după primul meu semi-maraton are legătură cu potențialul uman. Îmi amintesc că în timpul acelui concurs, între kilometri 15-18 eram devastat. Mă dureau mușchi de care nu știam că există și mergeam cu greu, că de alergat mi-era clar că nu mai putea fi vorba. Psihic eram la pământ și regretam momentul acelui click definitoriu care făcuse participarea mea posibilă. Dar am reușit să mă remontez gândindu-mă la cei dragi, la faptul că trebuie să fiu recunoscător pentru că am capacitatea fizică să iau parte la astfel de „life-changing events“.“ I-am scris imediat: „Vlade, povestea asta a venit la fix“. „O să fie bine, chill“, mi-a răspuns el. Așa că îi zâmbesc, îmi bag mințile în cap și măresc pasul. Ne dăm la glume, vorbim despre una, despre alta. Pe lângă noi trece un tătic care aleargă cu copilul în cărucior, soarele e sus pe cer, viața e frumoasă, iar eu mă gândesc că până la urmă 21 de kilometri nu sunt așa o distanță. Deja mă văd la anu’ înscrisă la maraton.

…continuăm pe Calea Victoriei, unde traversăm 320 de ani de istorie bucureșteană. Loc de promenadă pentru elite în perioada interbelică, acum este bătătorită de zeci de mii de alergători.

La Fântâni, trecem pe lângă Cristina care ne așteaptă să ne încurajeze. Mi-aș fi dorit în clipa aceea să se vadă prin ochii mei, să vadă cât de pur și frumos este un prieten care, deși ar fi putut să facă orice altceva într-o dimineața friguroasă de duminică, a ales să mă surprindă și să mă încurajeze. În definitiv, sportul aduce la suprafață tot ce este mai frumos în oameni, iar într-o competiție gloria nu înseamnă întotdeauna să câștigi, dar cu siguranță este despre descoperirea umanității din noi.

Ajungem la Piața Națiunilor Unite, unde ne întâmpină un taraf vesel de lăutari, apoi continuăm pe Calea Victoriei, unde traversăm 320 de ani de istorie bucureșteană. Loc de promenadă pentru elite în perioada interbelică, acum este bătătorită de zeci de mii de alergători. Îmi trec prin minte vorbele scriitorul Nicolae Filimon despre vechea Calea Victoriei, unde trotuarele erau poduri odinioară: „A umbla pe aceste poduri este o adevărată tortură. Fără veste te simţi cufundat deodată în noroi şi te mai alegi şi cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă aceasta şi lipsa felinarelor şi abia atunci putem face o idee despre trista stare în care se aflau uliţele Bucureştilor pe timpii aceia“. Abia ajung la kilometrul șapte undeva prin zona Ateneului, așa că Doamne-ferește de vreo accidentare acum, îmi zic.

Orașul se dezvăluie treptat asemenea unui muzeu în aer liber. Alerg privind în jur de parcă văd cu ochi noi Calea Victoriei, iar peisajul se schimbă de la kilometru la kilometru. În anii petrecuți aici am ajuns să cunosc bine orașul, cu bune, cu rele, dar doar acum pare că-i descopăr secretele și comorile. În dreptul Palatului Cantacuzino, astăzi Muzeul George Enescu, îl zăresc pe C. pe partea opusă. Strig cât mă ține gura „Hai, C., hai că poți!“

Trecem pe lângă sălile de cinematograf București, Lumina, Capitol, Corso, săli care la începutul anilor ’20 făceau din capitală un adevărat Broadway bucureștean.

La întoarcere pe Calea Victoriei, undeva pe la Sala Palatului, la marginea traseului, o bătrânică ne aplaudă și ne aclamă. Începe să se instaleze oboseala, așa că opresc pentru o pauză de hidratare. Iau pe fugă un gel cu aromă de fructe tropicale, și îmi continui traseul spre Opera Națională. Mă gândesc la cei de acasă care poate acum iau micul dejun, apoi își beau cafeaua, se vor uita la televizor puțin, apoi poate vor ieși la o plimbare sau la cumpărături. Iar noi, în timpul ăsta, vom alerga. Nu ne vom opri. O luăm apoi spre Universitate pe Bulevardul Regina Elisabeta. Trecem pe lângă sălile de cinematograf București, Lumina, Capitol, Corso, săli care la începutul anilor ’20 făceau din capitală un adevărat Broadway bucureștean. Am impresia că pășesc printre ruine. O umbră tristă se așterne peste clădirile pe lângă care trec, din ce în ce mai cenușie și mai grea.

Pe la kilometrul 15 picioarele încep să-mi cedeze, iar fiecare pas devine tot mai greu. Înțeleg ce voia să zică Vlad prin „mă dureau mușchi de care nu știam că există.“ Iar apoi coincidența devine destin, cum spune un prieten. Un voluntar cu o pancartă este un semn divin: „Atunci când nu te mai țin picioarele, aleargă cu inima.“ Încep să mă gândesc că poate o să vină zi când o să-mi văd copiii jucându-se la umbra unui copac și o să știu că am făcut ceva ca să dau șansa asta. O să știu că durerea de astăzi este victoria de mai târziu. Și atunci mă gândesc: ce sunt 21 de kilometri când te duc atât de parte, când pornești la start ca alergător, iar la linia de finish ajungi învingător?

Am intrat pe ultimii trei kilometri și drumul nu vrea să se mai termine. Nu mai văd nimic în jur, nu mai aud oamenii care ne aclamă, nu-l mai aud pe Răzvan care îmi tot spune să mă uit spre cer, nu în pământ. Respir din ce în ce mai greu, picioarele mi-au cedat, corpul parcă nu-mi mai aparține. Nu mă mai gândesc la cei de acasă, nu mă mai gândesc la cauza pentru care alerg, la oamenii care mă susțin, la C. care probabil a ajuns deja la jumătatea maratonului, dacă nu mai departe. Nu mai văd cerul, văd doar pământul care parcă stă pe loc. Mă gândesc la eșec și simt că am primul moment de sinceritate cu mine însămi de parcă până atunci totul fusese o minciună ca să reușesc să termin cei 21 de kilometri. Mă gândesc la toate momentele din viață în care am dat greș, în care am fost descurajată, criticată, și îmi las privirea în jos resemnată. Urc cu greu dealul de la Casa Poporului când îl aud pe el: „Hai, Fătu! Hai că poți!“ Îmi ridic privirea și îl văd pe C. sensul opus. E zâmbitor și aleargă de parcă ar avea picioare noi. Și atunci simt că îmi transferă toată energia lui pozitivă de parcă mi-ar fi aruncat un măr peste gard. „Mama ei de pantă“, îmi spun și îmi mobilizez ultimele forțele rătăcite prin cotloane de care nu știam.

Intrăm în linie dreaptă, sunt ultimii metri și sunt cei mai grei. Inima îmi bate de parcă ar vrea să iasă din piept și să treacă prima linia de finish. În momentele astea în care parcă tot universul și-a pus speranțele în mine să termin cursa, îi sună telefonul lui Răzvan. După ce încheie apelul se întoarce către mine și-mi spune: „Era mama ta. Mi-a spus să-ți transmit că te iubește și că este mândră de tine.“ Îl cred  chiar dacă știu că e puțin probabil, îl cred și reduc lumea la un singur punct: o Corina mai bună și mai puternică. O alergătoare. „Era Cristina. Am glumit“, îmi strigă Răzvan din spate. Dar e prea târziu, doar câțiva metri mă mai despart de linia de finish.

Nu-mi mai aduc aminte nimic după ce am trecut finish-ul. Nu știu cine mi-a tăiat chipul, cine mi-a pus medalia. Eram transfigurată de emoție, de adrenalina aia care încă mai îmi pompa în tot corpul, de durerile strecurate peste tot. Cristina și Răzvan m-au luat în brațe și m-au felicitat. M-am simțit victorioasă, dar abia seara am înțeles ce înseamnă cu adevărat asta. După o zi de efort fizic și mental, o zi în care am alergat, am simțit ce înseamnă durerea, am înțeles că un alergător este un masochist de multe ori, am clacat de atâtea ori, am râs, m-am încurajat și m-am felicitat singură, după atâtea trăiri într-o singură zi, am înțeles ce înseamnă să te simți mândră de ce ai realizat cu două picioare și o minte care nu vrea să se dea bătută.

Să speli vasele la 10 seara cu medalia de la semimaraton la gât, ei bine, asta înseamnă să fii o campioană!

ABONEAZĂ-TE LA NEWSLETTER

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This site is protected by wp-copyrightpro.com